Cromatismul neajunsului

Lumina monitorului ma tine treaz pentru a desavarsi aceste randuri. Aceste randuri sunt scrise pentru prietenii mei, care inca odata imi confirma de ce ii numesc asa.
Simpla revedere mi-a aratat, sau a scos la iveala, golurile sufletesti pe care le am adanc inradacinate. Plang de fericire, doar pentru ca am putut sa ii revad pentru cateva ore. Oare exista ceva mai puternic decat acest sentiment?

Ma incearca simtaminte straine, o senzatie pe care greu o pot descrie, alaturi de o intrebare inevitabila: cat de buna e aceasta revedere? As vrea ca momentele transcendente petrecute alaturi de ei, sa nu mai aiba sfarsit, iar faptul ca stiu ca asta nu se va intampla, ma face irascibil. Cel mai placut este sa regasesti ideile care salasluiesc in tine, in persoana cu care discuti. Exact asta s-a intamplat, pe aceasta cale dorind sa-i si multumesc persoanei respective, pe care o sa o numesc la sfarsit. Discutii fara sfarsit, duse la sfarsit insa de trecerea nesimtita si smintita a timpului. Reconfirmarea a tot ceea ce gandesti, prin propozitii care planeaza asupra tenebrelor trecerii vremii. Sunt nelinistit, pentru ca trebuie va trebui sa astept, pentru ca sufletul sa-mi fie din nou plin de bucurie.

Cuvintele-mi lipsesc pentru a descrie tot ce simt. Ce pot sa spun insa este, ca exista o legatura dincolo de metodele mediocre de perceptie al umanitatii, care ne vor lega peste spatiu si timp. Ideile si gandurile sunt cimentul care tine totul strans legat, pentru a permite sa simtim aceasta legatura. Stiam ceea ce sunt si ce trebuie sa fac, dar faptul ca tu ai reconfirmat pentru a nu stiu cata oara acest lucru, ma face sa simt fiecare celula din mine vibrand cu energie, pregatind intregul corp pentru ceea ce are de facut. Iti multumesc Adelina! (Daca vrei, e ca o balada pentru Adeline)