Elemente deziluzorii

Suntem niste proxeneti al sentimentelor adevarate. Asta suntem cu totii. Am invatat ce inseamna sentimentele, poate chiar le-am trait, le-am exprimat, dar in niciun caz in forma lor pura. Tot ceea ce facem este sa ne prefacem. Dragostea? Poate sa fie oare aceasta forma reala a dragostei? Daca da, atunci trebuie sa o redefinim. Exista oare dragoste pentru aproape? Oh, sigur ca exista, dar ma intrebam, daca o manifestam.
... si nu ma gandesc aici la oamenii sus-pusi. Nu, ci la oamenii de jos. Oamenii de sus, care detin control asupra anumitor societati, regiuni si au anumite puteri pierd sensibilitatea pentru seaman. De aceea nici nu vreau sa staruiesc asupra acelora. Dar noi, cei de jos, noi ce facem? Noi, care nu suntem orbiti de o asemenea putere, manifestam o astfel de dragoste? Eu nu am vazut, si cand s-a intamplat a fost un moment atat de epic in istoria omenirii incat au scris cateva carti despre acesta si le-au pus intro colectie denumita "Noul Testament".

Paradoxal, iubirea pentru aproape deseori naste gelozie in viata de cuplu. Spun paradoxal, pentru ca fara iubirea de aproape, nu poate exista nici dragostea profunda, unica, fata de o persoana. Spun paradoxal, pentru ca in sufletul nostru murdar, din dragostea atat de frumoasa, aproape pura, pe care o traim, se poate naste gelozia, se poate naste ura pentru o fiinta.
Ce inseamna de fapt iubirea? In nici-un caz sa nu fi gelos, sau sa nu urasti, ci inseamna devotamentul nascut prin intelepciunea cunoasterii, inseamna o sete nemarginita de a cunoaste pe cineva, care pare un izvor nesecat de informatii, de pasiune, de dragoste pana la urma.
Deci, intrun anumit sens, sa iubesti inseamna sa fi lacom si zgarcit, deoarece, cum explicam mai sus, noi oamenii nu putem incerca un astfel de sentiment fara a fi gelosi sau a ura prin asta.
Astfel poate ajunge un fel de ce-am-atins-e-al-meu, fara niciun drept, pentru ca exact dragostea presupune libertate, libertate insa privata in acest caz de aceste boli fara leac.

Parem atat de siguri pe noi, pe cand interiorul ne tremura din toate incheieturile. Aceasta iluzie a controlului este totusi o necesitate, un fel de autoaparare care insa, necontrolata, si mai ales nesesizata, pot avea o influenta negativa majora asupra caracterului nostru. Solutia nu este sa ne ascundem frica, ci sa o dezvaluim lumii si sa cautam o rezolvare.
De aici se nasc mincinosii, lasii, tardivii si parsivii.

Avem asadar oare prieteni? Acesti indivizi care se pot autointitula astfel? Nu cred. Nu exista in inima nimanui o dorinta de a se devota in totalitate celor aproape lor. Mai sunt scapari, care si ele esueaza si atata tot. Exista oameni care merita acest devotament total, dar, am realizat ca defapt si eu sunt la fel ca si restul si ca vorbesc despre utopii, sau cum ar spune unii, "filosofez", pentru ca acest devotament total daca este manifestat, trebuie sa fie manifestat fara a te astepta la ceva, orice, inapoi. Asta este defapt esenta. Asta este ceea ce eu nu pot si ceea ce nimeni nu poate. Ati putea trai o viata intreaga o dragoste neimpartasita? Sunt sigur ca nu, dar asta este ceva total nenatural (nevorbinde desigur de natura umana). De ce? Pentru ca asta inseamna ca iubiti pe cineva doar pentru ca va iubeste inapoi, sau pentru ceea ce este, sau pentru orice altceva ... ceea ce este complet gresit. Daca s-ar schimba dintr-un anumit punct de vedere persoana iubita, nu ati mai simti dragoste pentru ea? Intreb asta, pentru ca daca raspunsul este da, atunci nu este dragoste ceea ce simtiti. Aceasta ar putea fi definita cum au definit-o filosofii: ea exista doar pentru ea si nu poate fi explicata decat prin ea insasi.

Poate ca de asta ne este greu, recunosc ca si mie personal, sa credem intr-un D-zeu care radiaza o astfel de dragoste. Nu putem crede intro astfel de dragoste, iar asta ne face sa ne indoim de D-zeu. De aceea pare ca lumea o ia razna. Iniante biserica detinea controlul asupra oamenilor, prin faptul ca, agresivi sau nu, impuneau oamenilor sa creada in ceva. Lipsa credintei in orice, ne lasa fara scopuri, ne antreneaza doar iluziile care intr-o buna zi se sparg ca baloanele de sapun si ne lasa goi pe dinauntru. Credinta insa in ceva care transcende moartea este buna din acest punct de vedere, pentru ca acea "bula de sapun" se va sparge cand este mult prea tarziu pentru noi pentru a ne mai pasa, pentru a mai fi deziluzionati.
Amagirile insa, in aceasta lume a libertatilor se tin lant. O sa fac aici o precizare pentru un prieten foarte bun, ateu, caruia o sa-i spun ca si lipsa de credinta intrun D-zeu este tot o credinta; crezi ca nu exista o divinitate, sperand astfel sa nu atrag comentarii "nepotrivite".

Deseori stau si ma gandesc la faptul ca toate acestea sunt doar minciuni. Toti sunt prefacuti. Toti cred in ceva. De ce le e frica sa recunoasca? Deseori ma intreb daca nu cumva nu prea imi vine sa cred, mai degraba decat ca nu cred.
Fantasmagoriile se tin insa lant, ne sperie, suntem intradevar prinsi intro lume in care am putea fi fericiti, daca insa am reusi sa o schimbam.
Daca am reusi sa oprim deziluziile!