Dorinta

Da. M-am trezit din nou. O noua zi, alte ganduri, aflate in progresie geometrica cu cele de ieri. Nedormit parca de 3 zile, ma scol din pat sa-mi fac o cafea Lavazza, bine-nteles. Camera pare pustie in timp ce trece pe langa mine. Romanul de Clavell este exact acolo unde l-am lasat, cu semnul la pagina 350 (“mi-am si amintit”).

Geamul vopsit in alb, parca partial, iluzie data doar de trecerea inevitabila a timpului, scartaie in ritmul aproape cardiac al adierilor din spatele blocului, unde primaria a binevoit sa puna cateva containere de gunoi. Romanticul trandafir, se pierde pe fundalul rosu-roz al apartamentului inchiriat. Pacat. Poate ca ar trebui sa il pun pe pian, de unde sigur il voi rasturna intr-un moment al “Prestissimo”-ului (“dar macar va iesi in evidenta”).

O fata inca doarme, mangaind parca patul prin respiratia ei usoara. “Cat de frumoasa esti. Cat de mult as vrea sa iti ating parul”. Dar o las sa doarma, sanii oftandu-i pe perna cea mare. Pare a fi o zi frumoasa, o zi in care soarele a rasarit din nou si vantul slabeste cu trecerea minutelor. Ibricul tremura in chemarea lui disperata. Izul aproape inexistent creste exponential cu apropierea mea de cana.
Ma asez pe fotoliul pus pe balcon, privind in departari peste soseaua aglomerata de la picioarele mele. Zgomotul nu ma mai deranjeaza. Probabil e doar o chestie de obisnuinta. Poate insa efectele traficului sunt si ele diminuate de faptul ca orizontul imi atrage atentia, dand automat nastere gadurilor ce au asteptat noaptea sa rasara.
“Cum pot sa creada unii oameni ca exista doar o singura dragoste pentru ei? Cum pot sa creada ca exista o pereche unica pentru fiecare dintre noi? Exista o multitudine de perechi pentru fiecare din noi, iar faptul ca am ales-o pe una este doar rezultatul unor coincidente al coordonatelor spatio-temporale.” Ganduri nenumarate se aglomereaza, cautand raspuns, zbatandu-se intre logic si abstract, intre realitate si iluzie, perturband linistea care planeaza deasupra traficului.

S-a trezit. Un geamat amortizat se aude din camera. Ma duc sa o intampin cu un sarut. Zambeste uitandu-se la mine, un zambet care pare sa vina dintr-o bucurie nascuta din revederea noastra dupa mult timp. Atata timp. Ma cheama la ea, intinzand mainile parca disperata dupa atingerea mea. Raspund la chemarea ei cu aceeasi disperare.

Sarutul este scurt, invaluit de o imbratisare sufocanta (“Doamne, cat de mult o iubesc!”). Incepe sa rada, simtind ca nu i-as mai da drumul din bratele mele. Apoi doar urmeaza un “buna dimineata”, aproape formal. Spatele ei se incordeaza, in incercarea esuata de a scapa din inlantuirea mea. Rasul acela ma innebuneste, in timp ce parul ei imi invaluie fata raspandind un miros placut.
Apoi a sunat telefonul ei mobil. S-a ridicat repede, iesind din camera ascultandu-l pe interlocutor. Cand s-a intors, s-a imbracat repede, mi-a zambit si mi-a spus usor la ureche “te iubesc”.

Astfel stau si astept inserarea, intoarcerea. O astept cu ardoare, incercand sa inteleg cum se transforma secundele in minute, iar minutele in ore. Atat de incet. Atata timp.